Greci, Tulcea – Istoria satului Greci – Alte denumiri: Soanlîk; Greczi; Goganlik; Grecka (Korsak – 1849) Reşedinţă a comunei cu acest nume (fără alte sate componente), satul este situat pe traseul Tulcea-Măcin, la circa 72 km V de reşedinţa de judeţ, la poalele Munţilor Măcinului. Din DN22D, o deviere de 3 km spre dreapta conduce în sat.
Vatra are o formă neregulată, ea fiind rezultatul evoluţiei teritoriale în timp, înglobând şi cartiere mai nou construite, rezultând o textură destul de dezordonată. În perimetrul aşezării apar spaţii extinse cu terenuri cultivate sau nefolosite, fie din cauza solurilor sărăturate, fie datorită terenului stâncos.
Spre N satul este dominat de abrupturile unor vârfuri: Ţuţuiatu (467 m), numit şi Greci, Călcata şi Ghiunaltul, iar lateral de câteva dealuri mai joase, care închid localitatea ca într-un fund de sac. Din această cauză, ploile torenţiale de vară, rare dar viguroase şi însemnate cantitativ produc numeroase probleme locuitorilor. Organismele torenţiale care confluează în vatra satului prezintă adâncimi mici, apa acumulată neputându-se scurge rapid.
Greci este un sat vechi românesc, apărut anterior anului 1750. În 1800 era locuit şi de turci, circulând simultan cele două nume ale satului. Aşa apare şi pe o hartă austriacă din 1790, cu formele Greczi şi Soganlük, o formă modificată de la cuvântul turcesc Soğanlîk, care înseamnă cepărie.
În 1849 agentul polon Korsak semnala aici 20 de case locuite de o populaţie turcească şi românească, cifra fiind suspect de modestă, dacă o raportăm şi la alte documente, care afirmă că este vorba de un sat important.
După 1870 se stabileşte aici o mică colonie de pietrari italieni, alături de care au poposit în mai multe rânduri români din judeţele Covurlui şi Brăila, dar şi din Ardeal. În 1940, din cele 962 familii numărate în Greci, 136 erau de origine transilvăneană.
Mocanii din Ardeal sosiţi în jurul anului 1812 au dat primul învăţător al satului (Ion Moroianu, necalificat) şi tot ei s-au străduit să aducă unul cu pregătire corespunzătoare (Dumitru Urzescu) de la Brăila, în 1861. În 1870 şcoala funcţiona în curtea bisericii, într-o clădire din nuiele cu pământ, printre cei care au slujit-o numărându-se învăţătorii Drăghici şi Popescu, plătiţi de părinţi.În acea perioadă s-au ridicat biserici (1860, 1880), şcoli (1862, 1880,1893), precum şi clădirea primăriei (1889).
În dicţionarul lui Lahovari satul avea 1411 locuitori, din care 1169 erau români, 187 turci şi 56 italieni. La acel moment era semnalată o şcoală frecventată de 68 elevi, cu 2 învăţători, precum şi biserica ridicată în 1880, cu hramul Sf. Haralambie, slujită de un preot şi doi cântăreţi. Zestrea satului era formată din 280 pluguri, 2 mori de apă şi una cu abur, iar meseriaşii erau în număr de 15, lor adăugându-li-se cei 18 cârciumari.
Chiar de pe atunci satul s-a constituit într-un pol zonal de dezvoltare, care a evoluat până în zilele noastre la nişte cote impresionante, depăşind numeric populaţia unor oraşe, precum Isaccea sau Sulina: 1806 locuitori în 1900, 3019 în 1912, 4003 în 1930, 4338 în 1948, 4718 în 1956, 5043 în 1966,5582 în 1977, 5481 în 1992 şi 5508 în 2002. Astăzi, circa 85 din locuitori sunt urmaşii pietrarilor italieni, o mică insulă într-o populaţie românească predominantă. Îi recunoşti uşor după prenume: Giovani, Ernesto, Orvietto, Mauricio. Cu populaţia înregistrată în 2002, satul este localitatea cera mai mare, după municipiul Tulcea şi oraşele Babadag şi Măcin.
Ocupaţiile locuitorilor sunt reprezentate de agricultură, meşteşuguri şi prestări de servicii. O parte se ocupă cu activităţi comerciale, în localitate existând numeroase magazine mixte, baruri, chioşcuri alimentare, restaurante şi o brutărie. Unele femei lucrează în industria textilă şi a confecţiilor din sat sau din Măcin. Vechea ocupaţie de cioplitor în granit tinde să dispară, deoarece exploatarea acestei roci a fost sistată, de când cariera a fost inclusă în arealul Parcului Naţional al Munţilor Măcinului.
Învăţământul beneficiază de 6 imobile în care funcţionează o grădiniţă, clasele I-VIII şi SAM, şcoala având în dotare o sală de sport şi o bibliotecă cu 11600 volume.Satul dispune de un cămin cultural, care are la rândul său o bibliotecă (11500 volume), precum şi o librărie. Există un dispensar medical şi o farmacie, bine încadrate, oficiu poştal cu centrală digitală, două biserici ortodoxe şi una catolică, în care slujesc doi preoţi parohi domiciliaţi în sat şi unul domiciliat în Măcin.
Poziţia vârfului Ţuţuiatu (cel mai înalt din Dobrogea) în imediata apropiere a satului şi declararea recentă a Munţilor Măcinului ca parc naţional ar putea da un puternic imbold dezvoltării turismului. Munţii Măcin prezintă nişte locuri incredibil de frumoase, unde s-ar putea dezvolta un turism ecologic. Ocolul silvic şi elevii şcolii ar putea fi prinşi într-o activitate de ghidare, mai ales că pădurarii se plângeau de actele de vandalism la care se dedau localnicii sau puţinii ”turişti“ sosiţi în zonă, pentru a-şi petrece sfârşitul de săptămână.
Parcul Naţional al Munţilor Măcinului însumează o suprafaţă de 11321 ha, fiind împărţit în trei tipuri de areale: zone strict ocrotite (3621 ha), în care se protejează specii de plante rare, de interes ştiinţific deosebit, elemente de faună, aspecte morfologice, geologice sau paleontologice sau peisaje de exccepţie şi în care accesul este permis numai în scopuri ştiinţifice, pe trasee marcate şi riguros controlate; zona periferică-tampon (7700 ha), cu regim de valorificare raţională; zone locuite, cu posibilităţi de dezvoltare a turismului sau altor activităţi economice conexe.
Deocamdată parcul este la începutul organizării sale ştiinţifice, fiind un drum lung de la deziderate şi până la realizări, dar această acţiune nu trebuie să treneze prea mult, pentru a nu se permite degradarea a ceea ce a mai rămas neatins de trecerea omului.
Eventualii turişti sosiţi în Greci ar mai putea vizita un inedit muzeu al cioplitorului în piatră, în casa celebrului pietrar Del Puppo Giovani, care adăposteşte pe lângă scule specifice pentru lucrul în carierele de granit, lucrări de artă pe care pietrarul le-a realizat în marmură şi granit.
Numele turcesc Soğanlâk a fost atribuit probabil pornind de la îndeletnicirea locuitorilor, care aveau grădini de legume şi zarzavaturi în apropierea lacurilor din vestul satului. Acolo s-a încercat şi amenajarea unor orezării, dar după asanarea lacurilor s-a produs sărăturarea solurilor, fapt care a condus la abandonarea acestui proiect iluzoriu.
Actualul nume, cel românesc, ar putea proveni de la un grup de etnici greci, poate găgăuzi, care vor fi locuit pe aceste meleaguri în momentul fondării aşezării, la începutul sec. XVIII. Din păcate nu este decât o presupunere, nesprijinită de nici o dovadă în acest sens. Unii cred că termenul greci s-ar fi referit la etnicii italieni, românii putând să numească pe toţi locuitorii din sudul Europei cu acest apelativ.
Ipoteza este hazardată, deoarece la venirea coloniei de pietrari italieni, exista deja satul, cu numele Greci. Nu excludem posibilitatea ca numele să fie o poreclă, deşi nu putem aduce argumente nici în acest caz.Sursa:tulcealibrary
Speram ca va placut articolul Greci – Istoria satului Greci ,Daca doresti sa contribui la acest articol o poti face cu placere Aici, Noi tinem cont de sfaturile dvs.. pentru ca ne pasa.