Pe Dunăre în jos – Cu o barcă cu pânză

Pe Dunăre în jos – Cu o barcă cu pânză de la Oltenița, prin Delta, până la Portița, impresii și aspecte dintr’un itinerar în împărăția de stuf, de sălcii și de libelule.


Te cunosc Dunăre şi am trăit pe malurile şi pe apele tale toate bucuriile, încântările și nemulțumirile ce le poţi procura. Falnică, tu îți rostogoleşti apele grele de milenii între cele două ţărmuri, lângă mâlul cărora oamenii au găsit și mai găsesc încă, printr’o casnă aspră, mijloacele traiului lor. Ei luptă cu imensitatea ta, cu capriciile tale,cu furiile tale.

Te cunosc bine din cele zece zile, cât am navigat, pornind dela Olteniţa, ca să ies prin Portiţa din lacul Razelm. în mare. Am pornit într’o zi din a doua jumătate a lunii lulie. când apele sunt fierte şi mai leneșe parcă, groase ca un ulei; când sălciile par mai copleșite, păstrând sub umbra lor, ca o pajură, o pasăre toropită şi ea de căldură.


Am pornit temerari, cu o barcă cu pânze, o yolă olimpică, – având pe bord pe pictorul Jean David, și pe mine. Entuziasmul nostru pentru apă, pentru o cutezătoare ispravă navală, ne-a făcut să ne încumetăm și să parcurgem, dela jumătatea lui, imensul fluviu, până acolo unde intră în împărăția de stuf și bălți a Deltei Dunarii.

Astfel, am putut cunoaște și simți clipă cu clipă timp de zece zile, Dunărea. Odată barca pusă la punct pe cheiul Olteniței, am întins pânza şi, printr’o voltă deschisă larg, am ajuns în mijlocul apei, pe firul ei.

De pe malul drept ne incadra, în urma noastră, Turtucaia, cu casele răsfirate pe dealuri, cu animația lentă de pe cheiu. E ora 4 după amiază. Soarele arde cumplit, dar pe curentul apei, suflă un vânt ușor, care ne răcoreşte. Dispar, nu după multă vreme, navigând cu o iuțeală de cinci km. pe oră, – cele două orașe, Oltenița și Turtucaia.

Totul se reduce acum la câteva elemente: apa, mâlul moale de pe țărm și sălciile ca un plet, nelăsându-ne să mai zărim, după frunzișul și crengile lor despletite, bărăganul şi smârcurile ascunse într’o parte; malul ondulat, de cealaltă parte. In singurătatea imensă, suntem singuri.

Noi și nemărginirea apei ce-şi duce destinul ei lichid şi milenar între cele două ţărmuri. Indărătul trunchiurilor scorburoase, prin vegetaţia mută, se ascund, parcă, toate tainele presimțite ale bătrânului fluviu.

Ocolim ostroavele, lungi câteodată de câțiva kilometri, luând-o pe braţul care ni se părea mai larg, până le întrecem. Aceste ostroave vor fi timp de trei zile aproape singurul divertisment. De odată il reperăm la orizont, nelămurit încă, dar ghicit după harta care o avem cu noi. Deabea când ne apropiem, începem să ne dăm seama de configurația lui şi să ni-l imaginăm topografic, așa cum este.

O cocoase crescută din fundul matcei, o movilă de nisip strânsă împrejurul unui obstacol. Așa cum, în altă ordine de idei, în jurul unui fir de nisip pătruns în carapacea scoicei se strânge perla. Bine înţeles toate aceste ostroave, în afară de cel dela Ada-Kaleh, care este insulă, sunt pustii. Unele din ele doar, pe care crește ceva iarbă, servesc de păşunat turmelor aduse în lotci primăvara şi transportate în toamnă la adăpost.


Pustii și decorative, ca nişte steme verzi în mijlocul fluviului. Ne-am apropiat de una din ele. La o distanţă de aproape cinci zeci de metri, fundul bărcii s’a poticnit, târșiindu-se pe nisip. Ceea ce se vedea afară din apă, și se vedea pe o întindere destul de apreciabilă, cu cogeamite pădure deasupra, era pasămi-te numai vârful insulei. In undele groase ale fluviului, ostrovul era – ca toate aproape – un adevărat munte de nisip. – coborînd încet, în pantă, până în fund, unde stă îngropat germenele insulei – un copac cu rădăcini sau vreo şaică. Acolo unde malul iese din apă, este puhav.

Piciorul se înfundă în mâzgă şi terenul, de jur împrejur, fâsâie. Parcă apăsăm pe o cameră de cauciuc care răsuflă și din care iese aerul presat și evacuate cu greu prin spărturile mici… Păşeam încet, temători de pericolul ce l’ar fi reprezentat terenul nesigur și ciudata lui consistenţă. Apoi, de la un cap la altul al insulei, sălcii, sălcii, sălcii. Intortochiate, scorburoase, cu trunchiuri împleticite, misterioase. Apare printre crengile lor, se strecoară, câte o suliță de lumină, străpungând umbra mirosind a muncigai cald, în această după amiază de arşiţă.


După popasul de o noapte în dreptul Popinei, a doua zi în zori, după o navigatie nu prea lungă, au apărut la orizont, pe malul drept al fluviului, minaretele din Silistra, Defilăm doar înaintea ei, trecem pe lângă animația din port, în faţa căruia este amarat un şlep şi rămânem iar între malurile dunărene. Satele sunt rare şi sărace, cu case lipite cu pământ, cu grădini coborîte până la țărm.

Din când în când, ne întâmpină eşafodajul donquişotesc al unei roţi imense, prevăzută cu un scripete și cu găleţi prinse de jur împrejurul ei, cari se umplu cu apă din fluviu şi se varsă în șanțul de irigație al grădinii. De asemeni, din când în când, ne întâmpină câte o turmă cu botul lipit de unda apei, adăpându-se… Şi câte o pasăre, stând solitară, sub coviltirul unei sălcii, privind fluviul, nemişcată.

Acelasi decor e atât de somptuos desfășurat privirilor noastre, încât, nici o clipă, nu-ți pare monoton. Din potrivă, te cuprinde într’o extatică contemplaţie, într’un romantism al cărui captiv trebue să rămâi. lată Rasova, sat așezat pe dealuri, de unde începem să zărim, departe, in fund, dantela metalică a podului de la Cernavodă.

Cum poate sta – ne întrebăm – această broderie imensă, deasupra fluviului și să suporte greutatea trenurilor cari o traversează vertiginos ? Cum de n’o sfâșie vântul ? De abia când ne-am apropiat şi am pătruns sub arcadele podului, masive, când am trecut pe lângă pilonii lui giganţi şi am văzut deasupra noastră parapetele din traverse groase de fier, am căpătat siguranta de care ne arătasem atât de îngrijorați.

Cu furnalele fabricilor ei, cu animația mai mare, cu bacurile, şlepurile şi vapoarele ancorate la cheiu, ne-a petrecut şi Cerna Vodă. Hârşova, tot pe malul drept, ne amintește, prin lumina şi magaziile de cereale, Balcicul. Pe strada care urcă din port spre centrul oraşului, vedem mesele cafenelelor pe care răpăe zarurile tablelor.

Rămânem o noapte în port, amarați de debarcader, pentru ca, a doua zi, dis-de-dimineață, să pornim atrași de lărgimea fluviului, care ne așteaptă ceva mai încolo cu un cot imens, unde malurile curbate se desfac şi mai depărtate, cu perdelele lor de sălcii. E Vadul Oii. Peisagiul grandios ne impresionează.

Mai ales ne impresionează când trecem pe lângă carierele de granit dela Turcoaia și Troesmis. Malurile sunt aici adevăraţi munți de cremene, pe care lucrătorii îi sparg și-i transportă în funicularele aeriene. Praful granitului spert acoperă peisagiul cu o pulbere vânătă.


Trecem prin Canalul Măcinului, ajungem prin fața Brăilei. la Galaţi. Dunărea e acum prezentă cu cele două porturi mari comerciale ale ei. Pe cheiu se văd îngrămădite stive de cherestea și baloturi de mărfuri. Cargoboturi multe, tancuri petroliere, şlepuri, oraşele cari se văd pe malul stâng, fluviul larg, animaţia, totul contribue ca priveliştea să ia alte aspecte. Majestuoasa solitudine de până aici, a dispărut.

Peisagiul milenar, acea împărăție a sălciilor, a apei și a cerului, este expropriată iarăş de dominaţia omului. Dar el revine iarăş la cotul în fundul căruia este aşezat satul Pisica, şi puţin mai departe, în fața unei păduri imense, situată pe malul celălalt, Reni. Şi iar malurile continuă să vadă curgând mai departe undele groase şi leneșe ale fluviului. In dreapta, lăsăm Isaccea şi pe malul stâng ne întâmpină în fund, turlele

Mânăstirii Ferapontia. Ne apropiem de Deltă, unde trebue să ne hotărim să o apucăm pe unul din cele trei brațe ale Dunării. Oprim la Tulcea, o noapte. A doua zi, vom continua drumul pe Braţul Sf. Gheorghe. Şi iar începe împărăția fără sfîrșit, de apă, de plaur și de sălcii. Nici o aşezare omenească, afară de aceea dela Mahmudia şi Dunavăț. Numai lotcile pescarilor cari tae încet apele tăcute; vaporasele Paridului și păsările de toate culorile de toate felurile, animează priveliştea dominată de o linişte perfectă.

La o distanţă de 30 km. de Tulcea, se deschide, în plină Deltă, un canal, care conduce pe o lungime de 26 km. în Razelm. 26 km. de stuf, mărginind o panglică de apă, lată de câţiva metri. Trestie mlădioasă, înaltă cât statura unui om. unduind uşor la cea mai mică adiere a vântului.

Dealungul acestor 26 kilometri de trestii cari se undoaie, miliarde de libelule, croite dintr’o mătase verde și transparentă. Fără o clipă de răgaz, în această dimineață de soare, irealele sburătoare, fac o navetă continuă dintr’un loc în altul, de pe un mal pe celalt, alunecând parcă pe razele soarelui. Unde se duc? Nicăeri. Aici, liniştea e toată a lor, trestia verde cu care se identifică mimetic, de asemeni.

Nici măcar îmbarcația noastră care străbătea canalul, tăcută, nu le sinchisea. Ele sunt principesele străvezii ale stufului, broşele vii ale trestiilor, fauna unică aproape a acestui culuar tăiat în plaur. La intrare, canalul este străjuit heraldic de un șir de plopi în dreapta și alt șir în stânga. Și câteva sălcii, puse desigur ca să indice vaporașelor și lotcilor intrarea. După acești paznici vegetali începe canalul în mirifica lui monotonie, -o bucată drept, apoi, făcând mici ocoluri, până unde se termină, în lacul Rezelm.

Câteva cherhanale și o ceainărie – ,,La popasul pescarilor” – este tot ce întâlnești la capătul unui voiaj paradiziac. La ceainărie, strânși în jurul unei mese, mai mulți pescari lipoveni stau sorbind din stacane mari, băutură fierbinte să se răcorească. Lotcile trase la mal, plasele intinse la uscat, ne arată că sculați de cu noapte, au terminat munca lor grea de robotari ai apelor.

Printre genele lor de un gălbui spălăcit, ochii albaștri ne privesc întrebători şi în bărcile lor de aceeaș culoare, înflorește un zâmbet alb, drept ,,bună ziua”. Razelmul, cel mai mare lac al Deltei, măsoară o lărgime de aproape 40 km. E renumit pentru furtunile lui. Pradă vânturilor, apele nu mai adânci ca doi metri, sunt frământate așa dintr’odată și ținute într’o tortură zile întregi de cele mai multe ori. In jurul lui, ca nişte sateliti, il înconjură alte lacuri, mai mici: Golovița, Zmeica, Sinoe, Dranov, Babadag, Tuzla, Leahova.

Când am pătruns în el, era liniştit. Captați de orizontul larg am luat-o spre mijlocul lui, să-l traversăm, spre a ajunge pe malul celălalt, în golful adânc, la Jurilovca. Aşa ne-a surprins una din acele furtuni subite cari fac faima lui. De odată apele întinse ca o oglindă, s’au încrețit, începând apoi să se despice în valuri, în baloturi lichide uriașe, proectându-ne încoace şi încolo.

Ne-am adăpostit în stuful de pe mal, de care neam legat și, zbuciumați de valurile cari ne loveau, am așteptat să se potolească furtuna. S’a potolit după 20 de ceasuri. Pe mal, din loc în loc, am putut vedea, după furtună, acostate și alte bărci de ale pescarilor – gonite de urgia vântului. In condițiuni de acestea, bieţii oameni trebue să lupte din răsputeri spre a-şi putea continua îndeletnicirea lor plină de riscuri și casnă.

Numai păsările, cari și-au ales, fiecare soiu câte un lac al lor, nu se sinchisesc. In asfințit, după ce s’au săturat, se adună înconjurând lacul la marginea apei și stau contemplând umbra crepuscului, până când cade întunerecul, care le goneşte pe la cuiburi. Congresul lor tăcut l-am admirat de departe, identificând varietatea acestor tihniţi locuitori ai Deltei: pelicani, lopătari, cocostârci, cocori, rațe și încă atâtea altele, formând cea mai felurită colecție de păsări acuatice din Europa.

Peste drum de peninsula încoronată cu un pisc ascuțit, care i-a atras denumirea de ,,Bisericuţa” se află Jurilovca, satul pescarilor și unul din cele mai mari centre pescărești din ţară. Un canal adânc, lung de o jumătate kilometru având în dreapta și în stânga lui cherhanale, unde sunt aduse zilnic, mii de kilograme de pește, prins de pescarii din sat, de pe cuprinsul întregului Razelm și din largul mării până unde se duc.

Ca o cortină, pe un mal şi celalt, sunt întinse năvoadele la uscat și sute de lotci cătrănite stau legate de cheiu. După ce au adus prada, pescarii, în majoritatea lor lipoveni, se duc în sat și îşi povestesc, la o stacană de ceai fierbinte, peripeţiile aspre ale pescuitului pe furtună. Din generație în generație, se nasc și mor pescari.

O lotcă și sculele necesare e pământul lor, sunt vitele lor, e tot avutul lor. La câțiva kilometri dealungul ţărmului Bisericuţei, grundul care desparte Razelmul de mare, se despică într’un loc, făcând contactul apei sărate cu aceea sălcie a lacului: e Portiţa. Prin această portiță, primăvara, pătrund în Razelm bancurile de chefali, cari își găsesc în nămolurile grase din fundul lacului o hrană abundentă.

Toamna, dolofani şi cu străluciri de oţel, se întorc în mare. Numai că portița se închide cu o portiţă adevărată, de lemn, cu un parapet. Și chefalii rămân prinși în plasele întinse. Nouă însă, Aliosa, portar la Marea Neagră, ne-a deschis-o, în schimbul unui pachet cu ..plugar”. Insera. O lună rotundă de argint se înalţase pe cer, dincolo de grunduri, deasupra mării. Ne-am strecurat încet, părăsind apele Dunării, cari ne-au adus până în Razelm, părăsind totodată şi o lume cari ne-a fermecat timp de zece zile. Pe malul celălalt, al grundului, ne aşteptau pescărușii și cormoranii și talazurile albastre ale mării.

Autor GHEORGHE DINU
Album : Dunărea [1887] Comisia Europeană a Dunării
Albumul are drept comanditar probabil Comisia Europeană a Dunării. Fotografii pe hârtie albuminată. Albume de fotografii. [G. Orengo]

Speram ca va placut articolul Pe Dunăre în jos – Cu o barcă cu pânză !

Leave a Comment