Despre Pescuit, Pescari si Pesti de Apa Dulce – După aşezarea omului la malul apei, apare şi obiceiul, necesar de-altfel de a prinde peşte pentru hrană.La început cu mâinile, apoi cu suliţa din lemn, la care s-a adăugat un cârlig din os sau corn, devenit harpon ; peştii prinşi erau : avat, crap, somn, sturion şi chiar doradă. Apare plasa, barca şi schimbul în natură.
Mărturii scrise rămân de la Herodot, care descrie prinderea paprocesului şi tilovesului cu ajutorul coşului împletit ; la 335 î.Hr., Alexandru cel Mare trece fluviul cu sutele de luntrii ale pescarilor geţi. Strabon – călătorul şi geograful , scrie despre gladis (somn) şi antacei (sturioni), iar Pliniu descrie silurusul (somn) de 327 kg. tras din apă cu ajutorul boilor, dar şi despre acipenser (sturion).
Unelte de pescuit s-au descoperit în toate fostele cetăţi de la Dunăre şi în aşezările geţilor, de la Dierna, Dinogeţia la Salmyris, cât şi în gropile lutuite şi arse, unde se păstra peştele. Documentele atestă anumite târguri şi drumurile special construite pentru transportul peştelui, de la Braşov spre Brăila şi Târgul Flocii sau spre satele de pe braţul Borcea.
Fluviul – pe post de graniţă, a suportat dese invazii, războaie ; cu toate acestea pescarii şi familiile lor au fost ocrotiţi mereu, lăsaţi să-şi facă importanta meserie. Bălţile Dunării, au fost surse importante pentru pescuit, inundate cu apă proaspătă primăvara, când peştii depun icrele.La aceste gârle sau iezere se construiau apoi „pletere”(garduri) sau baraje, Delta fiind cel mai mare şi bogat domeniu piscicol.
Vechile gârle naturale erau numeroase : Dunavăţ, Repidea, Ciulineţ -Crapina ( unde s-au predat 4 milioane kilograme de peşte = 420 vagoane, în anul 1907 ), Lăţimea – Garvăn, Ghimia ( Brateş ), Filipoiu ( Brăila ), Jijila, Sultana, Jirlău, Călăraşi, Nedeia, Scoiceni ( Mănăstirea ), Greaca ( judeţul Ilfov – cea mai mare baltă a Ţării Româneşti , Bătrâna( Moştiştea ), Mojdreanul sau Vărăşti.În zona Giurgiu : Cama, Chiriva sau Metri ; în balta Borcei :Căbălul, Bahova, Coşcovata, Cameniţa sau Plosca, apoi Corcovatul, Gurguiaţi, Viforita şi Suhaia.
Zona mănăstirilor, la Tismana : Bistreţul, Bălţi, Albă, Jieţul, Caliştea,Plătăţul sau Cotlovul ; la Govora : Pirot, Lişteva, Topleţ, Cârna, Bistricioi,Bondrei, Hrost, Comani sau Suharul ; la Jiu : Gârla Repede.Erau multe, sute de ani s–au exploatat raţional, s–au întreţinut, pe lângă numărul impresionant de iazuri naturale, după anul 1400, multe vor fi amenajate.
Unele aveau dublu rol, de pescuit iar prin lacul de acumulare se punea în mişcare o moară.Majoritatea iazurilor se amenajau pe cursuri de apă : Siret, Prut, Moştiştea,Colentina, Neajlov, Casimcea, Taiţa, Jiu şi majoritatea pe lângă Dunăre ;prin zăgăzuirea pârâului Ilfov s–a format marele iaz Nucet.
Cu toate că pescuitul a fost o îndeletnicire strămoşească, un rol important a avut sosirea ruşilor lipoveni în deltă, zona lacurilor Sinoe şi Razim, dar şi pe Dunăre , de la Sf. Gheorghe, Murghiol, Sarichioi, Carcaliu, Seimeni până la Ghindăreşti. Cei peste 8000 de cazaci zaporojeni şi staroveri, sosiţi în anul 1775, erau din zona gurii Niprului, alţii din zona Donului de Jos, plecaţi din cauza persecuţiilor datorită credinţei de rit vechi.
Toţi aveau cu ei setci şi carmace, dar trasul la năvod l–au învăţat de la localnici ; datorită situaţiei în care s–au găsit mai tot timpul, au avut un rol important în păstrarea obiceiului.Ocupaţia de bază a acestor refugiaţi a fost pescuitul, cu timpul au devenit experţi în construcţia de scule, în prinderea şi prepararea peştelui.
La Chilia erau 300 de pescari, în Deltă şi pe Dunăre alte mii, specializaţi după uneltele folosite.Scule precum prostovolul sau năpatca nu lipseau de la bordul oricărei nave.
2. Pescarii erau specializaţi după uneltele folosite :– năvodari , ce pescuiau cu 6 tipuri de năvod , funcţie de zonă
– tifănari , ce pescuiau cu „tifan”– plasă mare (fără sac), ce se scoate la mal , numită de lipoveni „ciripcea”
– mrejeri , ce pescuiau cu mreaja – plasă fină, din fire foarte subţiri şi rezistente, care se aşază vertical în apă; folosită pentru scrumbie.
– cotigerii , ce pescuiesc cu coteţul– îngrăditură rotundă făcută din trestie sau nuiele, împletite pe mai multe rânduri cu papură, prevăzut cu o deschidere îngustă, din care peştele nu poate ieşi.
– setcari , cu setci funcţie de soiul peştelui
– zătonari
– vintirigii , ce folosesc vintirul– plasă de formă cilindrică, terminată conic, cu gură îngustă ; numit şi vârşă sau icter (în Moldova) – gârdaşi , gârlaşi sau undiţari.
După 1829, exportul de peşte scade, se pescuieşte fără reguli, canalele sunt neîngrijite, astfel că Grigore Antipa are meritul de a insista pentru o lege,prin diverse discursuri, cărţi sau broşuri, ce conţineau :
– exploatarea de către stat a domeniului piscicol
– construirea de cherhanale
– aplicarea de reguli şi măsuri
– organizarea producţiei de conserve , a comerţului cu peşte şi cercetării ştiinţifice
– încheierea de convenţii.
De la mâncarea săracului s–a trecut la comerţ, iar pătrunderea capitalismului la Dunărea de Jos schimbă problemele pescuitului. Alipirea Dobrogei (1878), duce la creşterea substanţială a patrimoniului piscicol, dar era necesară o „Lege a pescuitului”, care se votează şi apare în M.O. nr. 153 din 10 oct.1896 , la inițiativa lui Grigore Antipa, art.5 prevedea dreptul statului asupra pescuitului, dar au existat şi particulari.
Legea se extinde în toată țara, au fost mulți contestatari, dar cu ajutorul regelui Carol reușește să se impună, rezultatul venind rapid prin producția crescută. Se interzice pescuitul în perioada de reproducere și a sturionilor pe Dunăre cât și dimensiunea acestora. Antipa se opune ing. A. Saligny pentru desecarea deltei, propune colonizarea zonei cu români.
La Brăila , pe strada Regala, icrele negre se vindeau la butoi, la Sulina morunii şi somnii stăteau agăţaţi la streaşina fiecărei băcănii, iar lipovenii din Sarichioi mâncau icrele de ştiucă în stare naturală.Creşterea spectaculoasă a producţiei piscicole, s–a datorat preluării de către regia statului a zonelor, dar în special prin lucrările de decolmatare a canalului Dranov şi realizarea noilor canale Dunavăţ , Mustaca şi Lipovenilor ( 1906 – 1910 ) – operaţiuni ce au adus un aport important de apă.
Prima cooperativă de pescuit a luat fiinţă în 1914, în judeţul Tulcea, în perioada 1923–1930 medicul veterinar Petre Popescu Daia, director general al Pescăriilor Statului a organizat și modernizat cele 200 de pescării românești fiind după Gr. Antipa salvatorul acestui domeniu. În această perioadă s–au refăcut cherhanalele și ghețăriile din deltă, a dinamizat activitatea ambarcațiunilor de pescuit, a recondiționat frigoriferele din Brăila și Galați, la construirea de noi vase pentru pescuit sau la aducerea în țară a unor scule pescărești necesare și inexistente la acea vreme.
Alături de Gr. Antipa participă la înființarea Serviciului de Biologie a Pescuitului Constanța, a Stațiunii Biologice Marine „Regele Ferdinand I” de la Agigea și a Școlii tehnice de pescărie, piscicultură și marină Giurgiu. În 1928, Petre Daia înființează și conduce revista „Pescăria și piscicultura” dar și Asociația pentru încurajarea pisciculturii și pescuitului din România.
Legea va fi completată prin Decretul–Lege din 23 nov. 1939, când pescarul are „permis de pescuit” şi obligaţia de a preda tot peştele la cherhana, România având 1,8 mil. ha de luciu de apă, fiind primul acvacultor duin Europa. Locuitorii riverani apelor, puteau pescui pentru hrana familiei , abia după prevederea Decretului din 21 febr. 1945.
Piscicultura nu a mai reprezentat o prioritate după 1948, multe din bălți fiind desecate și redate agriculturii, totuși se înființează Institutul de piscicultură și pescuit din Constanța ( la hotelul Albatros din mamaia), mutat în 1953 la Galați. Abia după 1968 industria peștelui a început să crească, din cele 500.000 ha luciu de apă se lucrau 90 %, plus cei 75.000 km de râuri și 1075 km de fluviu.
Producția anuală de pește din apele interioare ajunsese la 60.000 tone, s–au construit 4 fabrici de conserve și 28 pentru semiconserve. Moştenirea lexicală privind pescuitul, are o pondere mare din limba latină dar apariţia slavilor a adus forme, dispozitive şi metode noi în domeniu, ce s–au împletit cu cele ale băştinaşilor, dar şi unele nume pentru peşti.
Toponimele nu au întârziat să apară, sate ce au luat numele zonei de pescuit locuri cu nume după soiul de peşte predominant : Iezerul Baboaica – Brăila, Privatul Cegăi – Burduşani, Crapina – Văcăreni, Iezerul Morun – Isaccea etc., nume de oameni, porecle.Judeţul Tulcea realiza după 1900, cca. 10 milioane Kg. peşte anual, cu 2.300 de pescari ( 5 tone anual pe cap de pescar ).
În anul 1914, datorită creşterii preţului la peşte, se cere comercializarea directă de către stat, fapt ce a dus la scăderea producţiei. Parlamentul adoptă pe 11 iunie 1929 : „Legea pentru administrarea generală a pescăriilor statului şi amelioraţiunile regiunii inundabile a Dunării”. Pescarul primea 60% din valoarea peştelui prins, cu timpul procentul scade ; avantajul era că intermediarii lipseau, statul prelua direct marfa.
În 1974 este promulgată Legea pescuitului şi pisciculturii, suprafaţele amenajate ajung în 1988 la 45.000 ha. În 1990, centrala Deltei Dunării se desfiinţează, urmează înfiinţarea a 21 de societăţi comerciale cu profil pescăresc. Odată cu înfiinţarea Rezervaţiei Biosfera Deltei Dunării – RBDD ( Hotărârea de Guvern nr. 983/1990 ) activitatea piscicolă şi a resurselor naţionale revine acesteia. Capitalismul îşi spune cuvântul, în 2002 erau înregistrate 120 de firme private cu licenţă de pescuit, dar şi pieţele sunt pline de peşte spre vânzare.
